04-05.07.2015

Am început cu o falsă previziune de ploaie. Posibil să fi speriat pe câţiva dintre cei care mai doreau să meargă în călătorie. Aşa că ne-am strâns trei motoare la Petromul din Militari gata de drum. Ne-a plouat fix cinci minute, până am ieşit din Bucureşti. Nici nu am pus costumul de ploaie pe mine, nu de alta dar nu îl aveam. Am admirat costumele de ploaie Ducati la partenerii de drum, nu mult ca le-au dat jos si ei. Ploaia a venit în spatele nostru dar oricum nu ne-a prins, pentru că … am fost mai rapizi ca ea.

Am oprit la o cafea, pentru noi şi benzină pentru motoare la Râmnicu Vâlcea. Drumul pe Transalpina este mult mai frumos decât pe Transfagărăşan, poate nu aşa spectaculos, înalt. De la Novaci la Obârştia Lotrului este aproape marcat tot şi chiar se merge bine. Cu mâncarea a fost mai greu în staţiunea Rânca pentru ca sunt puţine restaurante deschise şi multe inchise sau in construcţie. O staţiune frumoasă care se pare că nu s-a dezvoltat precum s-a preconizat. Distracţia a început de la Obârştia Lotrului către Sebeş, mai precis până la Șugag. Drumul are porţiuni neasfaltate, dar farmecul îl dau sanţurile tăiate în asfalt pentru conductele de scurgere a apei, acoperite cu pietriş deci accelerare şi frână din trei sute de metri pe o porţiune de 50 km, funny. Peisajul superb, păcat ca a trebuit sa fim atenţi la drum şi nu la peisaj. După Şugag drumul a fost perfect aşa ca a mers fiecare cât de tare am putut … Ducati Diavel a fost precum glonţul nevăzut de poliţie şi de neoprit. Noi, restu, mai încet în spate. Spre seară am ajuns, după mai multe ture prin Păltiniş, în sfârşit să ne cazăm. Am nimerit greu, pensiunea Grandor, unde aveam rezervarea, dar a meritat. Gazde primitoare, mâncare foarte bună, preţuri rezonabile şi ne-am simţit foarte bine.

Dimineţa am plecat spre Transfăgărăşan. Prin Sibiu, Diavelul sus pe o roată, la plecarea de la un stop, ca era încălzit în ziua de dinainte. Drumul este relativ bun în urcare şi coborâre în zona Trasfăgăraşanului, spectaculos, dar scurt. Am fii vrut să mâncâm la Bâlea Lac, dar parcă nu era ce ne doream. Porţiunea de drum până la Vidraru şi … chiar după, este cărpită cu petice de asfalt, pe care le simţi din plin pe motocicletă, şi au mai fost si porţiuni cu nisip, fix în curbe.

Imediat după barajul de la Vidraru ne-am oprit, la Cabana La Cetate, unde am mâncat tradiţional româneşte, foarte bine. Era cât pe ce să afum monsterul cu miros de mici. Şi apoi am încălecat în şa şi am pornit agale spre casă via Curtea de Argeş. Am avut o vreme superbă şi a fost o călătorie reuşită pe unele dintre cele mai frumoase drumuri montane din România, într-o companie veselă şi plăcută.